Sportivul de mine

Nu am fost niciodata genul de om sportiv sau outdoor si nici nu m-am tinut de sporturile de care m-am apucat dar, ca orice copil , curiozitatea m-a impins catre unele dintre ele chiar daca pentru perioade scurte de timp.

Primul sport la care m-am inscris a fost, conform trendului, karate.
Toti copii, mici sau mari din cartier erau la Sala Sporturilor a actualei facultati Braitiu din Brasov. Nu exista placere mai mare sa imbraci chimonoul, sa intrii desculti pe dusumeaua de lemn rece ca gheata si sa ai ocazia, intr-un mediu controlat sa te bati cu “aia mari”. Din zeci de copii cati eram acolo, 3/4 erau din blocurile alaturate plus sora mea si verisorii. Era defapt o adunare generala a noastra si in intervalul ala orar, parcurile erau goale, strazile lipsite de carucioare cu rulmenti si noi eram care mai de care un Bruce Lee sau Chuck Norris.
Apoi, dupa perioada de entuziasm si distractie, mi-am dat seama ca disciplina necesara pentru a avansa in acest sport este mult prea dura pentru “eu” de atunci. Asta, m-a facut sa ma indrept catre fratele meu  care, avand centura neagra a fost dispus sa ne batem prin casa cu perne, paturi si tot ce prindeam…

Urmatorul sport practicat in generala avea sa fie baschet. Acest sport al titanilor inalti ca bradu m-a facut sa-mi doresc sa dau slam dunk doar ridicandu-ma pe varfuri… n-a fost sa fie.
In Honterus, in curtea interioara a corpului C, unde era si o mica sala de sport, erau doua cosuri de baschet. Acesta era, cum e la americani cu sportul lor national, sportul nostru de baza. Cel putin 100 eram calare pe ele in pauza, mici, mari si si mai mari, arunca fiecare cum putea in ele si dupa ele. Era o prezentare de mingi Spalding, dupa culoare, cusatura si model.
Bineinteles ca asta era la scoala, dupa ore si in weekend, cautam terenuri de baschet in tot Brasovul si jucam pe ele, in momentele cand erau goale… vara la pranz, la 30+ grade cand aia destepti erau la umbra. Doar atunci era liber si puteai sa joci fara sa iei mingi in freza sau sa fii blocat cu piciorul…
Aici poate m-ar fi ajutat karatele de mai devreme dar trecusera deja ceva anisori si sensei-ul meu nu mai avea timp de “antrenamente”.

 Intre aceste doua etape s-a strecurat un pic si ideea de inot, dar fiind cu frica de apa si urland mai tare si mai ascutit decat fetele din grupa mea, am zis ca mai bine raman la plonjarea in cada de dus…a fost una dintre cele mai intelepte decizii din viata mea.
Deasemenea eram fascinat de ping-pong, mai ales de faptul ca faceam fumigene cu staniol din mingile sparte.

Ultima etapa din viata mea sportiva nu a inclus un sport anume ci doar pedalatul la bicicleta.
Impreuna cu cel mai bun prieten de al meu si de acum, aveam cele mai tari biciclete din oras! La propriu pentru ca erau din fier forjat si nu aluminiu cum aveau altii si furcile telescopice erau pentru tantalai care stiu doar sa ia gropile :))
El, avea un Puch Ceh iar eu un Mountain Bike 21 Speed Shimano Equipeed made in RO -cicleta.
Cand ieseam din casa ii spuneam mereu mamei ca ma duc pana la A. peste drum, ne reparam bicicletele. Sunt sigur ca nu ma credea pentru ca “reparam” la ea de fiecare data cand o ridicam de pe jos sau o luam de langa zidul pe care statea rezemata…deci mama, partea urmatoare este fictiva!

Mergeam ca niste baieti sportivi pana pe Dealul Melcilor si ne dadeam drumu prin paduri, poteci si case. Poiana a fost pentru o perioada cel mai lung traseu, cand aveam chef de viteza coboram pe partea cu soseaua pentru ca ne permiteam sa taiem curbele si sa folosim banda intreaga iar cand “eram off-road”, coboram pe drumul vechi si incercam sa ne tinem unul dupa celalalt la vale.
Dupa perioada cu Poiana Brasov a intrat in schema Predealul…si vitezometrele alea digitale. 70km/h cu bicicleta, la vale, la 1m in spatele unui TIR…record absolut pe strada si care trebuia aratat la toti inainte sa se opreasca nenorocitul ala de aparat si sa se stearga automat.
A fost una din cele mai frumoase perioade din toata adolescenta mea si daca n-as fi rupt furca, la o saritura in Piata Sfatului de pe bordura fantanii arteziene, poate evoluam si aveam si eu acum tzoacla de cativa euro.

Dupa multe julituri, cauciucuri tocite, biciclete stricate si experienta in sport, intrasem in era digitala si campul muncii. De aici, am pierdut contactul cu oricare dintre sporturile practicate in copilarie si adolescenta. Singura miscare mai sunt rolele si plimbarile indelungate fie prin oras fie prin muntii din imprejurimea Brasovului dar si ocazional meciurile de airsoft.

Desigur corpul atletic, muschii si puterea s-au pastrat asa cum nu se poate mai bine :))

Aceasta leapsa vine de la Alex si vreau sa o dau mai departe lui Macku 😉

Advertisements

2 thoughts on “Sportivul de mine

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s